Psihologia (din limba greacă: psyché = suflet, logos
= știință) este știința care studiază comportamentul uman,
inclusiv funcțiunile psihice și procesele mentale ca inteligența, memoria,
percepția, precum și experiențele interioare și subiective cum sunt sentimentele,
speranțele și motivarea, procese fie conștiente, fie inconștiente.
În acest cadru general al activității psihice distingem următoarele categorii:
· Conținut psihic sau de conștiință: elementul care, intr-un moment
determinat, face obiectul unei funcțiuni psihice.
- Funcțiuni psihice:
modalitatea specifică a activităților conștiente independent de conținutul lor.
· Mecanisme psihice: modalitatea specifică a activităților
inconștiente.
· Sfere sau straturi psihice:
ansamblul de funcțiuni și mecanisme comune unei anumite funcțiuni psihice (de
ex.: sfera afectivă, sfera cognitivă etc.).
· Tipul psihologic: ansamblul
caracteristicilor individuale intelectuale, afective și voluntare care pot fi
schematizate într-un mod abstract (personalitatea).
Psihologii adoptă diverse modalități în studiul activității psihice. De
exemplu, psihologia experimentală folosește metode știițifice în descrierea și
înțelegerea cauzelor și relațiilor reciproce ale unor procese diferite cum sunt
percepția, învățarea, memorizarea și comportamentul social. Psihologia
umanistică face mai de grabă investigații calitative pentru a cerceta
experiențele subiective ale ființelor umane.
De la înființarea primului laborator experimental de psihologie de
către Wilhelm Wundt în 1879 la Universitatea din Leipzig, psihologia
s-a separat treptat de filozofie, din care provenea, pentru a deveni o
specialitate de sine stătătoare cu o serie de direcții și subspecialități, care
dispun doar în parte de un limbaj comun.
Psiholog versus psihiatru
Nu putini sunt cei care nu cunosc diferentele dintre ceea ce
reprezinta un psiholog si ceea ce reprezinta un psihiatru. Pentru multi dintre
noi notiunea de psiholog acopera si atributiile psihiatrice si invers. Este
gresit ? Este corect ? Exista diferente notabile intre aceste doua profesii ?
Eu, persoana cu probleme cum stiu de cine am nevoie: de un psiholog sau de un
psihiatru ? Cristi Popa, medic specialist psihiatru lamureste confuziile si
vorbeste despre relatiile psiholog-client si psihiatru-pacient.
Care sunt diferentele intre psiholog si psihiatru?
In primul rand, ce este foarte vizibil, ce poate fi cu usurinta spus, este
faptul ca exista o importanta diferenta de formare profesionala intre psiholog
si psihiatru. Psihologul urmeaza Facultatea de Psihologie, pe cand psihiatrul
urmeaza Facultatea de Medicina, dupa care urmeaza specializarea in Psihiatrie.
Practic, putem spune ca specializarea in psihiatrie este o a doua facultate,
avand in vedere faptul ca rezidentiatul (pregatirea in orice specialitate a
medicinei se numeste rezidentiat) dureaza 5 ani.
Pornind de la aceasta diferenta a formarii, sa ne uitam si la obiectul muncii
celor doi (psiholog si psihiatru). Evident, este omul. Diferenta consta in
faptul ca psihologia se ocupa cu studiul omului in toate ipostazele sale
(individ, grup, masa), atat omul "normal" cat si cel
"bolnav". Pe cand psihiatria se ocupa doar de omul cu probleme
(emotionale, comportamentale etc). Altfel spus, psihiatria se ocupa doar de
omul bolnav.
Spun "om sanatos" si "bolnav" cu ghilimele pentru ca exista
o intreaga discutie despre definirea "normalului" si a
"patologicului" in materie de comportament. Poate ar fi mai corect sa
spunem "persoana aflata in dificultate" pentru ca nu orice om cu o
problema psihologica este neaparat un bolnav.
De fapt aici este zona de intersectie intre psihologie si psihiatrie: subiectul
comun al celor doua stiinte este omul aflat in dificultate. Oamenii care
apeleaza la psiholog sau la psihiatru nu sunt neaparat "nebuni", nu
sunt bolnavi; ei au o problema mai mica ori mai mare, o apasare, o framantare.
Psihiatrul, fiind de formatie medicala, are tendinta sa dea o solutie care
poate fi buna sau rea. Psihologul incearca sa-l asculte, sa-l inteleaga si sa
impartaseasca problema cu el, fiind mai putin orientat spre rezolvare, conform
constructiei sale profesionale.
In fata persoanei care vine la consiliere, psihologul are un singur mijloc de
interventie si anume psihoterapia. Psihologul trateaza prin sfatuire, prin
cuvant. In timp ce psihiatrul dispune de doua instrumente: psihoterapia si
psihofarmacologia.
Psihiatrul poate sa fie si psihoterapeut, dar este si medic, tratand medical
pacientul, cu medicamente.
"Disputa" intre psihiatri si psihologi se refera la cine este
abilitat sa faca psihoterapie. Exista multi adepti ai opiniei conservatoare
conform careia psihoterapia ar trebui lasata pe seama psihologului, iar
psihiatrul sa faca numai psihofarmacologie. Opinia aceasta nu este insotita si
de alte argumente si poate lasa loc multor interpretari pro sau contra. Ce este
evident este faptul ca atat psihologul, cat si psihiatrul, pentru a deveni
psihoterapeuti, trebuie sa faca o pregatire speciala, cu o anumita durata in
functie de tipul de psihoterapie optat.
Dupa ce termina aceasta formare riguroasa si dificila - atat din punct de
vedere al timpului cat si ca efort intelectual si material - se obtine
competenta intr-un anumit tip de psihoterapie. Alaturi de competenta
farmacologica si de cea medicala in general, medicul poate sa o dobandeasca si
pe cea psihoterapeutica, pe cand psihologul nu poate avea decat competenta in
psihoterapie. Intrand in aspectele mai subtile ale discutiei despre diferenta
psiholog-psihiatru, aici e o diferenta notabila intre psihologii psihoterapeuti
si psihiatrii psihoterapeuti.
Putem spune pe buna dreptate ca orice profesie de pe aceasta lume formeaza si
deformeaza omul intr-un anumit fel. Medicina formeaza, dar si deformeaza in
acelasi timp. Psihiatrul, fiind format ca medic, are o anumita viziune (poarta
un tip special de "ochelari") prin care priveste pacientul.
Omul are o problema, iar psihiatrul fiind doctor este solicitat pentru
rezolvarea problemei respective; trebuie sa-i gaseasca neaparat solutia. Pe
cand psihologul, avand o formare doar teoretica, a psihologiei, abordeaza
suportiv persoana cu problema psihica. Psihiatrul fiind medic, are o abordare
mai interventionista a omului cu probleme.
Eu, pacient, cum stiu de cine am nevoie: de un
psiholog sau de un psihiatru?
Relatia medic-pacient este o relatie speciala, chiar daca atat formal, legal,
cat si din punct de vedere al atitudinii, in ziua de astazi, relatia
medic-pacient este "desacralizata". In prezent se vorbeste de medicul
prestator de servicii si de pacient - beneficiarul acestor servicii. Din toate
categoriile posibile de relatie prestator-beneficiar, relatia medic-pacient
este deosebita, foarte sensibila si extrem de vulnerabila.
Precum proverbul "fiecare sac isi are peticul", fiecare om trebuie
sa-si gaseasca acel terapeut cu care sa stabileasca o legatura de incredere, sa
"rezoneze". Dilema psiholog versus psihiatru nu reprezinta, de fapt,
o problema reala. Important este sa te duci fie la un psiholog, fie la un
psihiatru, pentru ca mai departe vei fi indrumat.
Psihologul poate sa spuna familiei sau direct tie "esti prea bolnav, prea
afectat, trebuie sa te tratezi, sa iei medicamente, eventual sa te
internezi...". Sau invers, psihiatrul anunta pacientul "Nu e o
problema de psihiatrie, este indicat sa mergi la psiholog si sa vorbesti cu el pentru
a gasi o solutie".
Problema reala este gradul probitatii si al onestitatii profesionale in ceea ce
priveste atat psihologul, cat si psihiatrul. Este un lucru stiut ca orice
psiholog si psihiatru in formare este instruit sa-si decline competenta atunci
cand se simte depasit, nu neaparat din punct de vedere "tehnic", ci
si privind contactul interuman.
Un alt aspect al relatiei psiholog-client, psihiatru-pacient este legat de
valentele acestui tip de relatie. Acolo se produc niste procese numite transfer
si contratransfer. Se formeaza o anumita legatura de o factura foarte speciala
de "investire" a increderii (sau chiar a afectiunii) de la pacient la
medic (transfer) sau invers, de la medic la pacient (contratransfer).
Acest schimb emotional poate fi o premiza pentru un tratament de succes sau,
dimpotriva, poate duce la fenomene daunatoare pentru finalizarea actului
terapeutic. In cazul din urma, indiferent ca este vorba de psiholog sau de
psihiatru, este recomandabila declinarea competentei si indrumarea omului cu
probleme catre un alt coleg de aceeasi specialitate.
Este foarte important sa intalnesti acel profesionist (psiholog sau psihiatru)
onest, care sa nu se ambitioneze sa rezolve cazul. Se cunosc foarte multe
situatii in care psihiatrii privesc pacientii tehnicist (simptome, mecanisme
neurologice) si fac abuz de instrumentul medical si prescriu medicamente desi
nu este necesar, sau sunt necesare dar in alte doze. Medicamentele au si ele
efecte secundare, plus ca esti pus in conditia de bolnav "Sunt bolnav. Iau
medicamente".
Exista si situatia inversa, in care psihologul a dat peste un pacient cu o
problema psihica grava, care ar fi avut nevoie de interventie mai radicala
(internare, medicamente). In loc sa-l recomande psihiatrului, psihoterapeutul
se ambitioneaza "sa traga de acel pacient".
Am auzit, din pacate, pareri ale unor psihiatrii care considera psihoterapiile
(sunt multe tipuri de psihoterapie) daca nu ca pe o pierdere de vreme, cel
putin ca pe un lucru nu prea demn de incredere. De asemenea am auzit psihologi
care ii acuza pe psihiatrii ca distrug oamenii dandu-le medicamente. Evident ca
acestea sunt pozitii "extremiste", care nu ajuta nici profesionistii
din domeniu, nici clientii. Din fericire extremistii sunt putini, dupa stiinta
mea.
Majoritatea - psihologi sau psihiatrii - sunt de parere ca pozitia cea mai
corecta este cea care le imbina pe amandoua. Intotdeauna colaborarea dintre
psiholog si psihiatru este in beneficiul pacientului. Altfel spus, cele doua
categorii de profesionisti ar trebui sa coopereze, nu sa rivalizeze.
In mod normal, patologia usoara - tulburari de dispozitie, tulburari de somn,
depresii usoare, tulburari de stres, fobii etc. - poate fi rezolvata prin
psihoterapie. Dar sunt situatii in care doar statul de vorba cu un om cu
tulburari grave nu este suficient.
Patologia majora - depresii severe, tulburari psihotice etc. - are nevoie de
interventie psihiatrica. Acolo trebuie intervenit cu medicamentul, eventual cu
izolarea omului prin internare sau prin concediu medical. Ceea ce este cu
adevarat important este compatibilitatea terapeutului cu pacientul si alegerea
metodei potrivite fiecarui caz.